Se iubesc cu mugurii de gheaţă
Poduri de pervaz înzăpezit,
Pribegind în apele de ceaţă,
Ispitite de un frig cinstit.
Şi cu sfinte mîini incinerate
Pun corole-n ruguri de hotar,
Tot tînjind o sacră libertate
Peste hotărîtul minutar.
Fulgi de timp îşi fîlfîie aripa,
Zborul arde-n ţurţurii ce plîng,
Căută cu ochii lor risipa
Vadului ce noaptea o înfrîng.
Ultima strivire de fereastră,
Ninge cu scîntei în prag de cer,
Colindînd o lacrimă albastră
Oglindită-n visul efemer.
Şi-n amurgul rece de cleştar,
Zorii vin încet şi dau în pîrg,
Izgoniţi spre soare de Icar,
Dintr-al aripii topite tîrg.
Primele colibe ale nopţii
Împrejurul viselor se strîng,
Şi trozneşte lemnul vechi al porţii,
Amintindu-şi iernile din crîng.
Au fost cei dintîi
ce-au pătat înaltul cerului
şi-au brăzdat
încătuşarea
norilor.
Au fost cei dintîi
ce-au spart lacătul
apelor
şi-au robit
robia
înălţimilor.
Au fost cei dintîi
ce-au înveninat vînturile
văzduhului
şi au năvălit
tăria
cerurilor.
Au fost cei dintîi,
Munţii.
Formă de vagă speranţă
ruptă din aripi de val,
Capătul drumului lumii
arde-n orbiri de voal,
Oblăduire de tihnă
secătuită-n pămînt,
Pîinea dă rost de renume
ostentativ în cuvînt.
Lagăr firesc în pierzare,
apele-n valuri se trec,
Marginea mării se rupe,
către izvor o aplec.
Numai puţin printre pietre
apa se-ascunde scurmînd,
Ordinea legii servide
trece prin faptă şi gînd.
Tîrg din obşteasca fîntînă
a preafinalului ger,
Trecerea-n patima nopţii
încă se pierde în cer.
Urmă de formă în spuză
între destin şi abis,
Încă resimt pîrguirea,
tainic, spre rod, ca un vis.
Pod peste drumul de cruce,
foc peste gheaţă de foc,
Marea-n ispite se curmă
între netimp şi noroc.
Am simţit cu ochii, sărutînd,
Inima ce vrea spre zări să plece
Am văzut-o către cer căzînd.
Inima-mi alunecînd pe ape
Către cer s-ar strecura cîndva,
Cînd veni-vor cerbii să se-adape,
Vor sorbi din amintirea mea.
Toamna are fard de frunze moarte
Peste rugăciune şi blestem,
Toate vin şi toate sînt departe,
Mi-a rămas doar clipa şi mă tem.
Dacă mă mai simţi şi azi aproape,
Îmi îneacă ochii în iubiri,
Am să plec pe-un susur vag de ape
Către noaptea marii împliniri.
Ochii tăi sînt trişti şi poartă lacrimi,
I-am simţit cu vorba mea, trecînd,
Şi-am văzut în cer albastre patimi
Cînd plecam în noapte ca un gînd.
Gura mea de sete-nsîngerată
Se îneacă-n apele de cer,
Noaptea plînge-n ruga disperată
Să-mi rămînă numai în mister.
Dacă poţi să mai priveşti în stele,
Inimii dă-i foc şi iar dă-i foc,
Spulberă iluziile mele
Să rămînă pururi doar un joc.
Şi dă-mi foc şi dă-mi veninul dulce
Din pocalul nopţilor ce-au fost,
Astăzi toamna pleacă să se culce
Într-un alb şi tainic adăpost.
Inima mereu îmi sîngerează,
Tu-mi atinge ochii să-i închid,
Spintecă-mi şi trupul cu o rază,
Eu privirea inimii-mi deschid.
Tristeţe nu mai e şi fiecare
priveşte către cer şi către apă,
Eu sînt în toate doar un oarecare,
atît de trist ca piatra care crapă.
Şi-n urma gîndurilor răstignite
vor fi să fie toate sărbătoare,
Eu mă voi stinge-n tainele cumplite
a umbrii ce în vară dă răcoare.
Şi va urma o vară răstignită
Şi va urma o vară fericită.
Şi va fi umbră şi răcoare
Şi va fi umbra sărbătoare.
Pămînt de foc, pămînt de vis,
Pămînt - dezastru şi abis,
Strigau în noapte din decor
Piloţii ce plecau spre zbor.
Pămînt de vis, pămînt de dor,
Pămînt – iubirea tuturor,
Strigau în şoapta unui val
Şi marinarii către mal.
Pămînt, pămînt, pămînt, pămînt,
Te-adun din gînduri şi cuvînt,
Te strig cînd clipele mă dor
În noaptea mea şi-a tuturor.
Şi tot mereu, oriunde merg
Pămînt e lacrima ce-o şterg.
Cînta o muzică pe nu ştiu unde
Şi soarele-n furtună se ascunde;
Doar muzica-şi continua parada,
Afară, peste toate, e zăpada.
Cînta o muzică de-nmormîntare
Şi viforul îmi cîntă-n depărtare.
Cînta o muzică pe nu ştiu unde
Şi soarele în viscol se ascunde.
Cînta parcă o muzică de nuntă
Şi iarna tot mai aspru mă înfruntă,
Dar poate nu-i decît concertul vieţii,
Incertul răspicat al dimineţii.
Cîntă o muzică. Şi nu ştiu unde...
