Învăţ acum că mai există Basta,
Şi nu-i străin, ci e român de-al meu.
Învăţ şi înţeleg acum năpasta
Ce ne-a împins în jos, pe noi, mereu!
Învăţ mereu că-n lume e mai bine
Să stai îngenuncheat mereu la porţi,
Învăţ şi înţeleg că cei ca mine
Sunt vinovaţi mereu că nu sunt morţi!
Învăţ. Dar nu pot unii să priceapă
Că pietre suntem, dure, ce nu crapă,
Chiar dacă suntem aruncate-n apă.
Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Eu sînt doar nemuritor de rând,
Am vrut doar să vezi că se mai poate
Să te reclădeşti din scrum de gând.
Dintr-un vis stârnit de remuşcare
Te-ai robit în noapte şi în seri
Şi plecând în tainica-mi chemare
Vei trăi strivită de plăceri.
Să mă uiţi ca să mă ai cu viaţa
Eu sunt doar o umbră în uitări,
Şi să plîngi în şoaptă dimineaţa
Ce-am strivit-o-n albe aşteptări.
Dintr-o vorbă scrisă în păcate
Te-am dorit în clipa de hotar,
Să mă ierţi şi să mă uiţi în toate
Ca pe-o filă dintr-un calendar.
Şi precum se strâng în noapte toate
Să renaşti din viaţă şi din şoapte
Şi priveşte-n taină şi socoate
Clipa înrobită ca o noapte.
Rămîi, drumeţule hoinar,
Rămîi în munte solitar,
Alături fii să-l simţi aproape
Cînd cerbii vin să se adape.
Rămîi sub cetina de brad,
Rămîi cînd alte frunze cad,
Să vezi cum caprele pe creste
Rescriu a muntelui poveste.
Rămîi drumeţe, pe-nserat,
Rămîi sub luna-n nimb bogat,
Cînd cîntă apa în izvoare
Doinind în suflete şi-n soare.
Rămîi cu dorul de asalt,
Rămîi cu muntele înalt,
Cînd vulturii îţi dau bineţe,
Rămîi pe crestele semeţe.
În pasul nopţilor străine
Puterea veţii-mi aparţine
Şi pun pe foc
întregul joc
Cînd norocul meu îl trag la sorţi.
În prag de zi, în dimineaţă
Lumina nopţii pleacă-n ceaţă
Şi-ntregul foc
e doar un joc
Ce bate-ncet, încet, la alte porţi.
lui Amza Pellea
Jos la poalele cetăţii
Pietrele se-adună-ncet;
Toate trec necesităţii
De-a fi semnul de regret.
Cad încet sihastre turle
Şi coloanele se pierd;
Numai vîntul să le urle
Timpului ce îl dezmierd.
Peste milenara-i poartă,
Podul apelor e rupt;
Toate trec deplin în soartă
Şi se zbat pe dedesupt!
Cad încet la poale pietre
Şi se-adună într-un nimb.
Rămînînd o veche zestre
Ca un semn de ultim schimb.
Cîte n-ar fi de n-ai pleca vreodată,
De n-ai rămîne tainic pribegire,
Te-aş căuta pe calea spulberată
A celei vechi, rostite, împlinire.
Te-aş lua din cer
În pas stingher,
Şi m-aş robi,
Şi te-aş iubi.
De n-ai pleca în fiecare clipă
Înlăcrimând chemarea sîngerîndă,
Te-aş aduna pe calea de risipă
A celei vechi, rostite, stea flămîndă.
Te-aş lua din cer
Plin de mister,
Să-mi fii aş fi,
Şi te-aş iubi.
De-ai sta puţin în palma fulgerată
Şi nu mi-ai răstigni voit privirea,
Te-aş aduna pe calea mea uitată
Din tot mai veche, plînsă, amintirea.
Te-aş lua din cer
În pas de ger,
Şi te-aş robi,
Şi m-ai iubi.
Te iau din foc
În zbor, în joc.
Şi te iubesc,
Şi mă găsesc.
Pas cu pas se duce,
Altul e răscruce.
Clipa de-mplinire
Plînge în neştire,
Şi răsare iar
Umbră de hoinar.
Şi încet înceată
Vorba-ncătuşată.
Mai rămîne-n urmă,
Umbra ce se curmă:
Rost adolescent
Pus ca un accent.
Nici nu se mai ştie,
Prin copilărie,
Cum încet se duce
Pas cu pas spre cruce,
Şi-i mereu în cer
Umblet de mister.
Pas de pas tîrziu
Vine-ntr-un sicriu.
Ca un paşnic semn
Răstignit în lemn.
